Marturisesc ca prima data cand am citit titlul, cuvantul “intelectual” mi-a declansat automat gandul ca sunt in posesia unei carti care, nu doar ca deformeaza fundamentul si mesajul liberalist, dar se si aventureaza in taramuri alunecoase si idealiste. Dar m-am inselat. Profund.

Pierre Manent nu este atras de solutia ademenitoare a liberalismului utopic ci isi pastreaza luciditatea in perimetrul liberalismului fezabil. El pune liberalismul in fata ratiunii ca tribunal suprem (de unde, probabil, si istoria intelectuala), subliniandu-i atat valorile, cat si punctele fragile si esecurile. Analiza lui este una netendentioasa, structurata sub un soi de dialectica: prezinta teza, o supune unei critici si trage o concluzie.

Dar de unde necesitatea unui asemenea studiu? Raspunsul sta in contextul anilor optzeci. Impasul cauzat de decaderea sistemelor socialiste genereaza o analiza scontat salutara a liberalismului, data fiind si lipsa materialelor in domeniu. La inceputul cartii Manent ne sugereaza strategia cu care va ataca problema: se va plasa in contextul primelor forme de liberalism si va intreprinde o analiza vehementa si critica a fundatiei, urmand ca evolutia constructiei ideologice sa se demasce usor prin cercetarea unor ganditori cu mari contributii in domeniu. Teza autorului este inovatoare: “originalitea istoriei politice europene tine de crestinism, iar dezvoltarea politicii moderne poate fi descrisa ca secularizare”. Sfarsitul Imperiului Roman reprezinta inceputul demonstratiei teoriei lui P. Manent. Ce forme politice erau la dispozitia oamenilor dupa caderea Imperiului Roman? “La dispozitia” nu inseamna ca aceste forme existau pe deplin constituite – dimpotriva, e tocmai epoca unei dezagregari generale – ci ca erau prezente in constiinta oamenilor ca posibilitati politice semnificative si eventual dezirabile:

1. Imperiul – este visul oricarui rege: imparat in regatul sau, exacerbarea puterii pana la limita exploziei, sublimarea personalitatii pana la limita imploziei

2. Cetatea – este visul oricarei comunitati: reiterarea unor forme cu prestigiu, glorie si succes politic (cetati ca Atena, Sparta)

Faptul insolit este ca niciunul dintre cele doua ingredinte, individual sau laolalta, nu a oferit forma sub care Europa si-a reconstituit organizarea politica: monarhia. De ce s-a intamplat asa? Aflam pe parcurs.

3. Biserica – este impedimentul care nu impiedica. In ce sens? Scopul suprem al omenirii este mantuirea. Omul insa este dezorientat. Actiunile sale trebuie ghidate de catre Biserica, al carei unic vehicul este, prin gratie divina, sa-i conduca pe oameni spre mantuire. Asadar, pe de o parte, toate faptele umane trebuie trecute prin filtrul moral al Bisericii, care dobandeste un drept (a se citi datorie) de control, pe de alta parte, Biserica asigura calea spre desavarsire si isi asuma functii sociale si politice pe care, in urma invaziilor barbare, autoritatile civile, absente sau neputincioase, nu le indeplineau.

Biserica, spre deosebire de cetate si imperiu, este un dat si o universalitate. Ea nu este o forma politica, ci un mecanism sine qua non care pune in functiune motorul politic. Astfel, ea intra in conflict cu circuitul inchis al cetatii si cu pretentia de universalitate a imperiului. Ea nu se poate integra in structura cetatii, nu se poate concilia cu interesele profane si ambitiile independentei ale oamenilor cetatii. Locul pe care il revendica imperiul – universalul – este deja adjudecat Bisericii. Prin urmare cele doua forme se vor afla intr-o divergenta incorigibila cu prezenta necesara a Bisericii. Acum intelegem cum s-a ajuns la monarhie. Ea este unica solutie care putea face fata ubicuitatii Bisericii. Si Pierre Manent explica elocvent care sunt elementele care fac posibila aceasta concordie aparent insolubila.

Insa acesta nu este decat elementul static al problemei: regele este bun crestin si fiu supus al Bisericii. In subsidiar, el face posibile premisele instalarii elemtului dinamic: regele tinde sa autonomizeze corpul politic in raport cu Biserica si sa revendice suveranitatea. In aceasta lumina, monarhia este un proces. Un proces care va consacra subordonarea completa a Bisericii fata de corpul politic si va declansa astfel istoria “moderna” a Europei.

Acesta este contextul in care s-a nascut politica moderna. Se trece apoi la analiza primelor incercari de emancipare a naturii politice a omului.

Prima tentativa este configurata de Renasterea italiana, o data cu redescoperirea si traducerea textelor lui Aristotel. Insa ele nu prezinta o baza destul de solida pentru a se putea intrevedea o dezvoltare a politicii europene. In varful ierarhiei valorilor a lui Aristotel se afla Binele. Insa aceasta finalitate comporta doua interpretari: sau idealul vietii umane se poate indeplini in lumea profana, sau este vorba de binele adus de Biserica care transcende aceasta lume. Data fiind aceasta contradictie, cartile lui Aristotel nu pot genera o forma politic viabila. Machiavelli va rezolva aceasta problema.

Machiavelli este “primul maestru al suspiciunii”. El este cel care ne sugereaza ca trebuie sa ne dezbaram de nefasta inocenta. Raul are caracter central, determinat in fenomenul politic. El este “principala sursa a ordinii inchise asupra ei insesi pe care o numim cetate”. Si acestea nu sunt singurele inovatii. Machiavelli adopta o pozitie radical noua in istoria filosofiei si politicii. El se mentine, spre deosebire de Aristotel, in exteriorul cetatii pentru a o putea analiza mai bine. Dar ce alt punct de vedere se dorea eminamente exterior si superior fenomenului politic si pretindea, pornind de la aceasta pozitie, sa actioneze neincetat in interiorul cetatii? Biserica. Preluarea acestei pozitii de catre italian, insemna, in termenii lui, “urmarirea dusmanului pe propriul sau teren”. Insa Machiavelli nu a venit cu o solutie explicita, o institutie capabila sa se opuna implacabil inaintarii treptate a Bisericii. O va face Hobbes.

Binele este incert. Ba chiar incompatibilitatea opiniilor asupra binelui a dat nastere celor mai acerbe conflicte. Dimpotriva, raul, sau anumite tipuri de rau, sunt usor de identificat. Exista indeosebi un rau considerat unanim drept cel mai mare rau: moartea. Fundamentul unei noi arte politice trebuie constituit pe baza acestui rau si a sentimentului celui mai infricosator general de el: teama de moarte. Si nu intamplator. Tendinta naturala a naturii umane este, dupa Hobbes, “razboiul tuturor impotriva tuturor”. Insa nu trebuie sa fim descumpaniti. Aceasta situatie se poate, daca nu remedia, cel putin atenua. Si aici apare faimosul contract social in forma sa primitiva, Leviathanul. Binele este cedat dreptului. Toata teoria este sistematic detaliata, explicata si pe alocuri criticata de Manent. Concluzia trasa de el este esentiala: Hobbes poate fi considerat “fondatorul liberalismului” pentru ca a elaborat “interpretarea liberala a legii: pur artificiu uman, riguros exterioara fiecaruia”, ea se limiteaza la a garanta “coexistenta pasnica a atomilor individuali”, actorii sociali.

Descoperind astfel geneza si forma originara, evolutia liberalismului nu va consta decat in avataruri si permutari ale aceleiasi teorii revolutionare. Neajunsul teoriei, absolutismul, este preluat ca problema fundamentala de catre Locke si Rousseau, care raman fideli instrumentului principal al lui Hobbes, starea naturala, insa il interpreteaza radical si il exploateaza cu unicul scop de a-i duce la desavarsire intentia. Prin prodigioase sisteme de analiza critica si argumentare ei il vor scruta, inversa, reorienta incercand sa-l faca legitim si viabil. In persoana lui Locke, liberalismul devine constient de fundamentul sau, dreptul de proprietate. Acum se pune si problema reprezentarii (considerata nefunctionala) si apare o idee destul de difuza asupra separarii puterilor. Pe care o va finaliza Montesquieu. El paraseste limbajul “absolutist”, detroneaza suveranul si instituie suveranitatea. Bineinteles, a poporului. Apare separatia puterilor in stat, dispare arbitrariul. Apare reprezentarea, dispare problema legitimitatii. Apare liberalismul modern.

Desi pare infailibil la nivel teoretic, Rousseau pune in evidenta faptul ca in practica lui cotidiana liberalismul se izbeste de tot felul de impedimente. El (de)genereaza un soi de nemultumire permanentizabila prin compararea cetatenilor intre ei si naste un factor susceptibil de oprobriu: burghezia. Aceste elemente impreuna cu esuarea evidenta a monarhiei absolute franceze il vor impinge pe Rousseau spre conceperea Contractului Social. Pilonul de baza al contractului, suveranitatea poporului, este contestat de doi postrevolutionari, Benjamin Constant si François Guizot, care propun solutia guvernului reprezentativ, ca “scepticism devenit institutie”. Evolutia ulterioara este marcata de calatoria lui Tocqueville in America, unde democratia, datorita caracterului innascut al egalitatii, “pare a-si fi atins limitele naturale”. Concluziile pe care el le trage se concretizeaza intr-o prolifica critica: liberalismul in fata democratiei nu este decat un despotism mascat, un “despotism mai bland”. Desi ideea de egalitate este inscrisa in legi, ea nu se schimba decat la nivel formal, aservirea dainuind in virtutea singurei legitimitati posibile a supunerii in democratie: contractul. Totul nu este decat un joc aparent contradictoriu intre egalitate si inegalitate. Bineinteles, istoria liberalismului nu se termina cu Tocqueville, insa acesta “a formulat problema societatilor liberale in maniera cea mai ampla si mai profunda”.

Ceea ce era de demonstrat. Liberalismul se naste ca o reactie la razboaiele religioase si creste ca o necesitate de a raspunde pozitiv sau negativ starii naturale a omului: homo homini lupus, individul caruia ii este foame, individul care avand o putere abuzeaza de ea, individul perfectibil etc. Cartea lui Pierre Manent constituie un ajutor considerabil pentru cei care doresc sa isi formeze o imagine intelegibila sau sa aprofundeze problema fundamentului si evolutiei liberalismului.

Ce am reusit sa vizitez: casa “La Pedrera” a lui Gaudi (mi se pare o reintoarcere la origini, cu fatadele apartamentelor care te trimit cu gandul la grotele primitive); casa “Battlo” a aceluiasi (un fel de habitaclu scheletic, visceral); parcul “Guell” (super, dar ii lipseste b-ul, cred ca din cauza everesticului meu orizont de asteptare, locul fiind mediatizat pana la saturatie); “Sagrada Familia” (o opera mai mult decat grandioasa, un templu al spiritualitatii dar si al esteticului, un monument incarcat de evenimente biblice si interpretari teologico-filozofice, o emblema a progresului si a optimismului si un omagiu adus umanitatii ). Toate cele 4 sunt opere ale lui gaudi, un arhitect insolit intr-un sens genial. Operele lui sunt inspirate din obiecte ale naturii (columne in forma de copaci in Sagrada, balcoane in forma de oase umane in Battlo, turnurile Sagradei in forma de o-floare-al-carei-nume-nu-il-cunosc, arcade in forma de coaste umane, spirale in forma de melci etc) si sunt fluidizate aquaform. 

Ah coerenta mea e repetitiv impiedicata de amintirea ca astazi am calatorit catre montserrat cu o gloata de romani. Despre montserrat, altdata. Niciun sentiment nu e mai cald decat acela familiar al reintalnirii cu conationalii tai, al perspectivei de a nu mai fi impedicat de limitele codului verbal si a putea in sfarsit sa negociezi pareri neingradit. Some may say. Familiar, da. Bascalia bucaldecolata si audioscrajnitreceptata e suprasolicitata, punctualitatea tardiva nu intarzie sa apara, cearta de mahala e perorata, nesimtirea e la domiciliu. Toata lumea critica serviciile romanesti, dezamagiti, resemnati, insa dand de inteles ca in aceleasi situatii, ar proceda si ei asemanator, pentru ca…asa e la romani. Ghidiotul, roman si el, pampalau desavarsit, mereu intarziat dar mereu grabit, mereu informat dar mereu tacut, s-a facut cel mai folositor in momentul cand a disparut subit si ne-a scutit de niste nervi in plus. Oameni iritati fara niciun motiv, foarte iritabili la orice fel de motiv, fac bascalie de toti/toate, sfideaza orice regula scrisa, orala sau morala. Ambitia lor de a fi mereu primii se materializeaza in imbrancituri la intrare in metrou, pasiunea, inversunarea, ferventa, retorica in lamentari atotaplicabile, patriotismul abnegant in ura resemnata fata de tara care vrea prea mult si ofera prea putin.

Astazi, parerea mi-a fost confirmata, dar si schimbata sau agravata… Astazi este ziua Catalunyei, a, nu, perdon, ziua nationala a Catalunyei… A fost o experienta infricosatoare… E vorba despre nationalism exacerbat, dorinta orgasmica de independenta, de desprindere, autonomie neingradita s.a. Defilari tumultoase, multime extaziata, steaguri atoategeamurileprezente, tarabe pline de kitsch-uri nationaliste (tricou, pix, caiet, evantai, sapca etc numai cu barcelona ori catalunya) mancare sau bautura gratis (numai catalan-traditionala evident), sa mai zic ca steagul despre care vorbesc nu e acelasi cu cel al Spaniei? Da, in loc de doua linii rosii..are patru! Sa incerce sa marcheze iarasi o oarece superioritate? Posibil…

Btw, gracias vine de la Gracias, numele unui mic oras din americanul Honduras. Se spune ca exploratori spanioli, epuizati, infometati si aproape muribunzi, dupa ce au strabatut un lung teren ostil al unor munti, ajungand in Gracias au fost primiti cu bunavointa si toate cele necesare supravieturii. Si asa s-a impamantenit.